Chestiuni de forma si de fond

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare aorgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,oricecautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu… ”

(text primit la la un prieten printr-un prieten)

Comentati sau puneti intrebari vorbitorilor conferintei de sambata si va garantez o carte premiu, Va fi una pe subiect si cu notorietate (hint – Jim Collins). Premiul va fi acordat la fata locului!

Dincolo de concurs, evenimentul mi se pare (cum v-am spus si pe facebook) binevenit si cu potential. Astept sa ascult atat prelegeile cat si intrebarile voastre si dialogul de la fata locului.

Pentru cei care nu stiti, Liviu Papadima e decan la facultatea de litere si Silviu Hotaran, fostul director Microsoft pe Romania.

România se ascunde. Ea nu stă în opulenţă şi din acest motiv, nu este la vedere. Nu apare în prime-time şi nu face audienţă. Nu e în tabloide, nu e în ştirile de la ora cinci şi nu e în scandalurile politicianiste. Romania adevărată se ascunde în umbra bunului simt. Spiritul acestei ţări se găseşte în oamenii care muncesc şi îşi aleg informaţia. El stă în cei care îşi văd de treabă, o fac bine şi se gândesc la binele comunităţii, nu doar la interesul lor.

Dar din ce spirit se transformă societatea noastră şi ce infleuntează cultura noastră? Din ce motive primesc conotaţii noi expresii precum „valorile autohtone”? Romania adevarată, cea caracterizată de bun simţ, se găseste la teatru, la Ateneu, la Gaudeamus şi în librării. Ei dau valoare ţării noastre.

Problema însă nu stă în modul în care ne exprimăm. Bunul simţ este o normă şi o masură dar pentru ce? Pentru spiritul ce rezidă în noi.

[draft pentru un proiect]

 Jurnalul fericirii este jurnalul unui pelegrin.  Călătoria lui se face în salturi între lumea fizică şi cea spirituală şi întâmplările relatate sunt anacronice pentru că protagonistul vorbeşte despre lumea în care s-a nascut, a crescut, a învăţat şi a pătimit ca despre o lume în care a fost un musafir prea empatic. Fizic este în cea mai mare parte a cărţii întemniţat, torturat sau batjocorit dar spiritual cutreieră pământul prin lentilele celor mai emblematici scriitori pe care timpul i-a consacrat.

În pelerinajul său, Nicolae Steinhardt nu se oboseşte să care lucruri ce nu vor trece testul veşniciei şi al transcendenţei, aproape ducând o luptă cu prostul gust, şmecheria şi opulenţa miticilor autohtoni. Croşetează la un loc istoria, filosofia şi teologia pentru a le aduce pe un altar zidit din versuri şi versete. Şi cel mai frapant e modul în care face cele mai complicate şi profunde idei să pară atât de naturale şi de la îndemâna oricui. De fapt, călătoria lui spirituală şi evadările din trup le face nu printre pereţi sau gratii, ci printre cărţi şi poezii.

Altminteri, Jurnalul fericirii e un bildungsroman, relatând povestea naşterii din nou a copilului educat în Bucureştiul interbelic ce ajunge să moară faţă de el şi de lume într-o celulă supraaglomerată a unei închisori comuniste. E povestea lui Alexandr Soljenitzn, Viktor Frankl sau contextul poveştii lui Mandela. E povestea celulei 34 în care descopera fericirea. E materializarea spuselor lui Isus: “Duhul este Cel Ce dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic.” (Ioan 6:63) El poartă în povestea lui povestea românilor sau a creştinilor, aşa cum aşteaptă ea să se petreacă.

În plan material, inamicul pelerinului nostru şi al vieţii lui metafizice este reprezentat de regimul comunist care încearcă să zdrobească un spirit colectiv care nu face decât să se redescopere în văgăunile ferite de lumina zilei. Greşeala miticilor a fost că în acest infern subteran, unde chinul avea ca scop uciderea umanităţii din sufletele celor captivi, s-au găsit oameni care îşi răstignisera deja sinele. Deţinuţii se învăţau unii pe alţii limbi străine, poezii, îşi povesteau romane şi se rugau unii pentru ceilalţi. În loc să se omoare unii pe alţii pentru pâine şi medicamente, ei îşi ofereau bucuroşi unii altora cele mai de preţ comori. Se iubeau, se onorau şi în cele mai penibile şi josnice momente râdeau cu poftă.

Jurnalul fericirii este comoara lui Nicolae Steinhardt, o colecţie de perechi de ochelari şi privelişti asupra vieţii, din momente antologice. Şi el ne face cadou nouă o poveste de succes, pe care toţi o putem îmbrăţiş,a dacă ne deschidem larg inimile – atât de larg încât să putem să ne răstignim şi noi păcatul din inimă şi să ne renaştem liberi. Aşa cum ne aminteşte el: Opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea.

Aceasta este o recenzie pe care am scris-o pentru blogul si proiectul prietenului meu, Catalin Gheorghe.

via Roxa

Duminică am vorbit la Biserica Internațională despre lupta insesizabilă pentru inimile noastre, de seducția confortului și de caracteristicile unei comunități de credință vii.

Sunt frustrat de obicei, în momentul în care vorbesc, de ineficiența mesajelor pe care de altfel le trăiesc la un nivel profund. Vorbitul în public are multe avantaje, cum ar fi pregătirea și cercetarea la care ești obligat să recurgi, dar și multe capcane și așa cum am spus, frustrări. Când le vorbești spre exemplu oamenilor despre smerenie și mândrie, cei smeriți se smeresc mai tare, văzând momentele în care s-au mândrit iar cei mândri se mândresc de cât de smeriți sunt. Și acești oameni pe care îi întâlnești mai des decât ai vrea și pe care în esență îi reprezinți, devin pentru comunitate niște pietre. Ei sunt mereu acolo unde știi că vor fi și te poți baza pe ei să facă același lucru, însă treptat și pe nesimțite își pierd viața.

O piatră e genul de om interesat de viața lui. Dacă ești prieten cu el, se va interesa și de viața ta, ca să nu îi strici dispozitia în caz că o duci rău. Nu forța însă nota; dacă ai nevoie de ceva, e mai bine să nu îi ceri să sacrifice prea mult, pentru că asta ar însemna să se schimbe ceva în viața lui. Nu există un lucru mai de preț pentru pietre decât confortul. Isus însuși îi reduce pe oamenii aceștia la nivel de pietre când le spune că dacă nu își vor îndeplini menirea și nu îl vor lăuda pe Dumnezeu, pietrele se vor ridica să o facă.

Dar nu vă lăsați păcăliți – noi nu devenim pietre prin ceea ce ne propunem ci prin paradigmele noastre, prin modul în care vedem lumea și viața. Să vă dau niște indicii despre cum sună un om lipsit de viața (spirituală nu biologică). El va pune obloane în viața lui: biserica e biserică, munca e muncă, politica e politică. Asta e motivul pentru care mulți se declară ceea ce nu sunt și nu își dau seama de un lucru: nu poți fi viu doar cateva ore pe zi. Însa e clar ca unii nu m-ar crede dacă le-as spune-o. Când segmentăm viețile noastre putem fi acceptabili în toate domeniile și jalnici în ansamblu. Pentru unii e o durere neidentificată – un sentiment de eșec deși în ansamblu o duc bine. Și așa. lumea asta capătă un miros lânced insuportabil. Lupta pentru putere ne scârbește și nu mai vedem nici noi că puterea e un mijloc pentru un scop mai mult sau mai puțin bun. Nesimțirea ne dezgustă dar pentru că nu avem momentumul să o învingem, o lăsăm să ne seducă.

Eu cred însă că dacă avem urechi de auzit, putem să ne trezim și dacă ne lăsăm inimile de piatră să fie seduse de acte de sacrificiu, avem o șansă bună.

(știti bine că acest subiect va continua, într-o formă sau alta)

Orasul ne schimba in multe feluri si pe cei care am crescut la oras ne formeaza in moduri cel putin originale. Pe unii insa ii transforma; in noi specii adica.

Eu respect taranii si uneori cred ca o fac mai mult decat o fac ei. Pe acesti umili oameni ii respect si mai mult. Taranul este dupa descrierea lui Steinhardt, omul universal. Si chiar daca expresia asta are si un subinteles profund, are si o conotatie referitoare la practica. Omul de la oras stie sa isi faca meseria lui, o munca specializata si ce foloseste pentru munca sau casa cumpara de la alti specialisti cu banii pe care ii face. Taranul isi castiga existenta producand singur ceea ce are nevoie si apeleaza mai rar la diverse servicii. Perspectiva lui despre viata e diferita si tind sa spun, mai cuprinzatoare.

Oraseanul e putin mai rafinat, putin mai citit si in perspectiva mea, daca aspira la cunoastere si noblete, trebuie sa admire taranul, pentru a-i intelege profunzimea traiului simplu. Stiu, suna a antiteza, dar o vad mai degraba ca un oximoron – simplu nu e simplist. Credinta omului simplu, multumirea lui pentru lucrurile marunte, reverenta pentru Dumnezeu care se vede cel mai adesea in respectarea si ingrijirea naturii sunt vrednice de plecaciuni. Orasenii ar trebui sa-i aprecieze pe buna dreptate si ar trebui sa-i si cinsteasca, spre exemplu platindu-i mai bine pentru produsele lor si punandu-i la post pe intermediari.

Insa, in societatea noastra si mai ales la oras, inhabitantii devin tarani de oras. O sa ii observati daca o sa va uitati dupa anumite indicii cheie. Spre exemplu, se plimba pe tortuare imbracati in tricouri dar cu burta la vedere; vorbesc mai tare si scot niste rasete isterice, de cele mai multe ori doar ca forma de comunicare; injura mult, chiar si atunci cand vorbesc cu prietenii lor; nu semnalizeaza in trafic si daca ii atentionezi ca au gresit, isi iau timp sa opreasca pentru a te injura pe tine; isi cumpara masini scumpe (BMW, Audi) imediat ce pot face un credit; asculta muzica foarte tare si nu recunosc niciodata ca gresesc. Pe scurt, sunt oameni normali cu o aversiune fata de bunul simt care ridica la rang inalt aparentele si desconsidera taranii cat si orasenii, fata de care se cred superiori. Desigur, e o viziune unilaterala, ceea ce este definitia minciunii.

Se pun doar doua intrebari:

(1) Cum ii putem convinge sa aprecieze bunul simt?

(2) Cum iti dai seama daca ai devenit sau daca esti pe cale sa devii unul?

Exista o vorba in popor: Mi-e mila de tine dar de mine mi se rupe inima. Si eu cred ca lumea asta abunda in oameni plini de compasiune, oameni care i-ar ajuta pe cei care au nevoie de un sprijin, de o mana de ajutor, dar nu ii lasa inima. Nu ti se rupe inima cand cineva iti cere sa iti sacrifici o zi de sambata dupa o saptamana de munca sau sa renunti la o zi de vacanta din putinele pe care le ai intr-un an?

Tin minte ce spunea proful meu de meditatii la mate din liceu: Matematica e ca o femeie frivola. Daca o lasi, te lasa si ea. Confortul e un idol foarte pretentios si te poate parasi imediat, mai ales cand incetezi sa ii aduci pe tava sacrificiiile. Ce sacrificii? poti sa intrebi – la cat de mult tine el la tine… Pai ii sacrifici pe ceilalti in esenta. Sacrifici o relatie cu ei, dar te faci si un complice la nenorocirea lor. Pacatul omiterii deseori e unul mai grav decat cel al comiterii. Si din pacate, cea mai amre pedeapsa pe care o poti primi este sa fii lasat sa ii culegi roadele – confortului desigur. Libertatea si pierde la fel de mult cand se face abuz de ea ca atunci cand este luata cu forta.

Exista o epistola catre un anume Diognet care dateaza din primele secole si vorbeste unui cunoscut despre crestini. El spune despre ei ca spre deosebire de restul oamenilor care sunt generosi cu paturile lor si zgarciti cu banii lor, crestinii sunt zgarciti cu paturile lor si foarte darnici cu banii lor.

 Au o masă comună, dar nu şi un pat comun. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai raiului. Se supun legilor prescrise, dar totodată le depăşesc prin vieţuirea lor. Iubesc pe toţi oamenii şi sunt prigoniţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi condamnaţi; sunt duşi la moarte, dar înapoiaţi vieţii. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi. Sunt lipsiţi de toate lucrurile, dar în toate au de prisos; sunt înjosiţi, şi totuşi sunt îndreptăţiţi; sunt blestemaţi şi binecuvântează; sunt înjuraţi şi plătesc înjurătura cu cinstirea; fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răufăcători.

Traducerea a fost preluata de aici.

Am lipsit o luna de pe blog. Intr-o luna am luat o scurta vacanta, ne-am mutat si saptamana asta am deschis un santier in Giulesti pentru o familie care traieste in prea putini metri patrati, intr-o zona care se si inunda din cand in cand. E un proiect al Bisericii Internationale de a construi in spatiul unei foste magazii, o camera. Munca e voluntara si acceptam donatii.

Dupa prima zi, peisajul s-a schimbat in felul urmator:

O sa revin cu update-uri.

Desi am o tendinta inexorabila de a filosofa si a duce totul intr-o discutie despre valorile fundamentale ale vietii, uneori mai scriu si chestii practice. Si de data asta vine sub forma unui sfat: sa nu va imbolnaviti in weekend, mai ales daca se intampla in Suceava.

Mai fac misto-uri pe seama Sucevei cu prietenii si cumnateii mei de acolo cum ca ar fi un fel de sat mai mare, asemanator cu Satu Mare dar weekendul trecut eram aproape de a spune “V-am zis eu!?”. Am plecat cinci zile cu Diana intr-acolo si am ajuns joi seara. Pe ea o cam durea burta de miercuri seara dar nu alarmant. Vineri seara a durut-o mai tare si dupa ce am iesit sa gasim o farmacie non-stop (e una singura in Suceava si am trecut pe langa ea ca nu era pusa o lumina acatarii pe panoul exterior) si am decis sa mergem la urgente ca sa fim precauti. Trebuia sa intri de undeva din lateral dar nu erau indicatoare si dupa ce am mers contraintuitiv putin, am gasit locul cu pricina. Am dat buletinul Dianei, le-am spus care era problema si apoi am stat doua ore in sala de asteptare fara sa  stiu prea multe despre ce se intampla. Am intrebat pe acolo ce se stie dar mi-au spus ca a urcat la doctor dar nu stiu de ce dureaza atat de mult. Dupa doua ore, iese Diana traumatizata de experienta mai mult decat de vestea neconcludenta. A mers cu o asistenta care se temea de asistentele de la obstetrica ginecologie si nu stia unde are cabinetul doctorul. Unul din doctori cand iese spune sa nu mai trimita la el toate tampeniile si cum nu era nimeni care sa stie sa faca o ecografie, i-au facut analizele rudimentare. Ele au iesit bine asa ca i-au facut o injectie si ne-au trimis acasa.

A doua zi, vroiam totusi sa facem o ecografie. Am sunat la clinicile particulare, insa ele, le fel ca spitalul particular, nu erau deschise in weekend. Am mers la sectia ambulatorie a spitalului judetean dar era si el inchis. Era un paznic de treaba inauntru care ne-a zis si el preocupat dupa ce am fost la receptie ca e inchis in weekend si ca luni se sarbatoreste Cincizecimea. “Mai trageti-o pana marti” zice el. Si trebuie sa recunosc faptul ca relaxarea mea in privinta Dianei m-a facut sa stau linistit cand am auzit o asemenea remarca inteligenta. Si ce sa faci daca ti se face rau in weekend in Suceava? Pai o rezolvi romaneste. Cauti un doctor si ii dai spaga sa iti faca ecografie, multumitor ca singurul doctor care stie sa o faca e in spital atunci. Cand te ingrijorezi de viata familiei sau a ta, recurgi la barbarismele autohtone.

Saptamana asta a fost publicata si clasificarea spitalelor din Romania. M-am uitat imediat sa vad ce grad avea cel judetean din Suceava si cum stau Bucurestiul si Onestiul in caz ca merg la ai mei. Sunt 29 de spitale de gradul I in Romania, 19 fiind in Bucuresti. urmatorul oras pe lista e Cluj cu 4. Asa cum ati ghicit, in Suceava nu e nici unul. De fapt, cel judetean la care am fost este singurul din judet care are gradul III, la fel ca cel municipal din Onesti.

Asa ca dragii mei, ascultati-mi acest sfat: nu va imbolnaviti in weekend, mai ales in anumite parti ale tarii.